Printre şiroaiele luminoase de maşini
şi trume de oameni inegriti de umbrele
nopţii din muşuroiul de ciment,
o ultimă scenă de natură criminală
generată de cel mai primar instinct:
cel de a supravieţuii.
Pe cimentul rece fulgi albi de înger.
Cu ghearele infipre adânc în leşul
unui porumbel,un uliu se hrăneşte.
Îngroapă-n pipeptul cald un cioc de lame
şi smulge cu putere ultima suflare albă.
Înghite lacom inima,plămânii şi ficatul.
Doi trecători îl sperie şi-şi întinde aripile
lunigi şi negre ca pe o pelerină a morţii.
Un fenomen atât de firesc provoacă greaţă
animalelor bipede,ce parcă nu-şi amintesc
de modul în care se mănâncă între ele.
E totuşi ultima minune între cuştile
de beton,un fel de aducere aminte
a unei epoci primitive,privită cu dezust.
Dar nu-i nimic mai firesc decât un uliu
hrănindu-se cu un porumbel în mijlocul
junglei,astăzi de asflat.
Apoi uliul se-ntoarce învingători,tronând
pe pradă sa ca un măreţ monarh.
Cel puternic supravieţuieşte,mănâncă.
E cel mai evident semn că natrua
nu trebuie privată de libertate,ci de oameni.
Ea va rămâne neschimbată,şi uliul va
vâna în continuare porumbei,
chiar şi în oraşe,fără să-i pese de
oamenii ce-l privesc scârbiţi,uitând de
unde au plecat de fapt.
Sfârşitul va venii abia atunci când
uliul va intra în supermarket
şi va cere un pui crescut cu chimicale
într-un spaţiu de 10 cm pătraţi,
ambalat în ţiplă.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu