... de atunci am urât teatrul

modul în care le-a fost dor oamenilor de noi
era din ce în ce mai bizar/parcă le era foame
şi ar fi rupt bucăţi imense din noi
cu dinţii lor albaştrii şi ascuţiţi.
niciodată nu citisem ziarele cu critici
adresate spectacolului nostru ieftin de comedie
şi niciodată nu băusem cu specatorii după reprezentaţie
mergeam mereu în apartamentul ingesuit din mansardă
şi mâncam portocale fumând pipe interminabile
cu opiu.
spectacolul se născuse din dorinţa de a
pleca prin lume/sau a ne simţii iubiţi de cineva
acum aveam şi bani de mâncare şi de apa caldă.

într-o zi o maşină a dat peste Boris şi i-a rupt
un picior/o coastă.două luni nu am mai dat
nicio reprezentaţie.când am rămas fără bani
ne-am urcat din nou pe scenă cu sentimentul ăla
scârbos de lene şi dezgust.
dar oamenilor le fusese dor de noi.
iar acum ne păreau mă hidoşi ca niciodată.
erau ca nişte melci roz fără cochilie
ce se târau pe sub scanuele albastre din teatru.

specatacolul avea din ce în ce mai puţini specatori.
piesa era deja fumată.
regizorul ne-a aruncat o frânghie şi ne-am căţărat pe ea.
acum eram actorii cuiva.târfele ieftine care jucau după
cum dicta peştele.zâmbeam,plângeam,căram tăvi până ne
ieşea de nota 10.
cu toţii îl urăm dar aveam nevoie de apa caldă,portocale
şi pipe cu opiu.specatatorii nu mai râdeau şi sunetul
cortinei ce cădea după ultima replică era ca
un clopoţel salvator.
de atunci am urât teatrul.